Sunt probabil singurul cântăreț român care a vorbit cu Paul McCartney (într-un fel...)

Da, nu aveți vedenii. A fost la fel de șocant și pentru mine. Unul dintre cei mai importanți cantautori ai secolului 20 (unul dintre cei 4 membrii ai trupei The Beatles, liderul trupei Wings iar mai târziu cel mai bogat muzician) mi-a răspuns la o întrebare.

---

Ca să înțelegeți ce impact a avut asupra mea, trebuie să mergem muuult în spate. Într-o zi, când eram în clasa a 9-a, în micul meu Univers a avut parte de o restructurare, o schimbare radicală a perspectivei, iar evenimentul care a dus la această expansiune, la această emancipare a fost un click. Nici măcar atât. O atingere.

În fața mea vedeam un tânăr cu o barbă închisă la culoare și părul îi ajungea undeva la umăr. Zâmbea ușor, iar acest gest ducea la un început suav al unui pian. Cânta într-o încăpere fără ferestre, cu o mochetă verde, fină. Un pahar stătea pe pianul său Bluthner, iar lângă el erau colegii lui de trupă.

Pe jos stătea John Lennon, în poală cu al său Fender Bass IV, o chitară pe care au primit-o cadou de la Fender împreună cu chitara lui George, un Telecaster făcut din palisandru. El stătea pe scaun, așteptându-și rândul la solo. Ringo era în spate, cu o privire solemnă și aproape pierdută prin fumul gros de țigară care umplea subsolul clădirii unde era sediul firmei lor, pe Saville Row numărul 3, unde cele mai elegante costume din Londra încă sunt cusute de croitorii prezenți aici din timpuri irememorabile.

Imaginea asta mi-a schimbat viața. Stilul lor relaxat de a cânta, piesele lor atât de plăcute și desigur, pletele libere care le intrau în ochi îmi promiteau o viață mai frumoasă. Prin prisma lor am descoperit și alți artiști. Zeci. Bob Dylan, Bruce Springsteen, Eric Clapton, Tom Petty, Badfinger, Johnny Cash, Rod Stewart, Willie Nelson, și mulți alții. Gustul în muzică mi s-a schimbat peste noapte și nu mai era cale de întoarcere. Mă îmbrăcam altfel, arătam alfel și mă comportam altfel. Vedeam realitate în versurile pieselor. Așa și era, de multe ori. Erau lecții de viață în 3 minute. Cum zicea și Bruce Springsteen, "am învățat mai mult dintr-un disc de 3 minute decât am învățat la școală". Cine-s eu să spun că nu e adevărat?

Sărim la mijlocul lui 2018. Eram în mijlocul schimbărilor. Aveam părul până la umeri, cântam la chitară și peste puțin timp aveam să scriu și piese în toată regula. Atunci doar încercam marea cu degetul, nu prea știam cum merge treaba cu acordurile, cheile, și toate celelalte. Înregistram adeseori cover-uri care urmau să ajungă nicăieri.

Paul McCartney, unul dintre oamenii care m-au iluminat, avea un nou album de lansat. Eram nerăbdător să aflu ce lecții îmi va mai da. În toată muzica există lecții, dar trebuie să îți iei rolul de ascultător în serios. Om acesta nu mi-a aprins un beculeț, mi-a aprins o instalație întreagă pe care nu știam că o am.

Promovarea albumului era în toi. Mă uitam constant pe pagina lui de Instagram să văd ce single-uri noi vor mai apărea. "Fuh You" era făcută în colaborare cu Ryan Tedde, de la OneRepublic. Eram fanul ambilor, mai ales că am crescut cu "1R". Celelalte erau extraordinare și ele, dar trebuia să ascult de la cap la coadă albumul ca să mă pronunț exact.

Se apropia ziua în care album era lansat. O poveste nouă a apărut pe contul lui de Instagram. Folosea un sticker nou, în care puteai pune o întrebare. Avea 3 categorii de întrebări în 3 story-uri diferite. Am pus și eu o întrebare (fără vreo așteptare) și mi-am văzut de zi. Îmi amintesc însă că atunci când tastam era deja pe înserat, deci ce rămăsese din zi.

Peste o zi sau două, câteva story-uri au apărut pe contul lui Paul. Cu niște așteptări mai mici decât un purice am urmărit întrebările cum erau tăiate de pe listă, una câte una. A venit categoria Liverpool. Atunci era să cad pe spate. Mi s-a întâmplat ceva ce nu știam cum să... nici nu știu. Să procesez? Să sărbătoresc? Era ceva atât de mic dar atât de important. Nici nu știu ce valoare ar avea, având în vedere că nu avea să mă creadă nimeni. Numele meu nu era nicăieri, decât probabil pe telefonul managerului lui Paul. Prin Instagram, prin managerul lui, nu știu cum și prin câte persoane mijlocită, întrebarea mea a ajuns la zeul muzicii. Și zeul muzicii a răspuns! Și nimeni nu avea să mă creadă în afară de papagalul meu, căruia îi spuneam tot în perioada aia.

Nici ai mei nu erau entuziasmați. Îl știau pe Paul dar nu știau de ce era să fac atac de cord.

Eu doar întrebasem ceva destul de simplu - Unde petreceai timp cu băieții (n.r. - The Beatles) în Liverpool?

Paul, calm, începea așa -

Peste tot! Obișnuiam să petrecem timp lângă marginea pădurii, la casa lui John. Sau el și cu mine petreceam timp la mine acasă. Dar petreceam timp aproape peste tot.

Pe la 2:00 e întrebarea mea.

https://youtu.be/4cBSBjXj3DI

Un bum sonic s-a auzit în ziua aia în cartier. Inima mea mi-a spus că nu mai trece peste încă vreo 2 la fel. Mare noroc că a răspuns la doar una din întrebările mele. Unul dintre oamenii care mi-au influențat atât de mult viața (bunica mea îmi cânta "Ob-La-Di, Ob-La-Da" ca și cântec de leagăn, învățasem despre piesa "Yesterday" la școală și "Yellow Submarine" o cântam din manualulnde muzică de clasa a 4-a), a avut un contact cu mine. Cât de minor ar fi fost, a fost ca un fel de "mulțumesc pentru tot". Îi urmasem instrucțiunile și acum eram mai fericit. Aveam o pasiune, un scop în plus și un vis cu care m-am culcat într-o seară.

Și m-am trezit cu mai multe albume realizate.

Mulțumesc încă o dată, Paul.